”INTIMA SOLEMNITATE” – Corneliu Antim (”Luceafărul” / 26 / 05 / 1993)
Pentru Elena Hariga, de foarte multa vreme sculptura ce-o practică este o prelungire în contemporaneitate a descoperirilor helenismului. Personajele sale au ceva din atitudinea hieratică a vestalelor sau din solemnitatea olimpiană a lui Nike Apteros. Aproape fără excepție, între accesoriile vestimentare ale făpturilor imaginate de artistă nelipsit este peplum-ul. Mișcarea însăși este drapată în acest prețios și bogat acoperământ, faldatura sporind plasticitatea formelor, deși ochiului îi sunt ascunse detaliile expresive.
În recenta expoziție personală de la Galeria ”Simeza” artista cutează ceva mai mult. Ea construiește ambianțe sculpturale în care plantează cu un remarcabil simț al stenografierii forme surprinse în posturi rituale. Un amestec ciudat de arhaitate miceniană și ascetism monastic sugerează aceste compoziții ale Elenei Hariga.
Sculptura ei nu se mai rezumă doar la elocința aproape austeră a seriilor de reprezentări bine individualizate, dar cumva impersonale, extrase dintr-un depozit tipologic îmbibat de miresme egeene. Artista se înregimentează, cu toate instrumentele și iscusința ei, în fluxul tendințelor en vogue la noi – reconstituirea imaginii sacrului sau, după caz, acolo unde legile lui nu sunt stăpânite cum trebuie, proiecția lui pe un fundal imaginar, dar pe cât posibil și credibil!
În ceea ce o privește pe Elena Hariga, cele câteva simboluri cu care configurează un astfel de teritoriu al sacrului vin dintr-o zona a poeticii intuitive. Pentru a-si consolida sau, mai exact, a-și motiva în plan stilistic aceste viziuni, ce folosesc datele tradiției religioase (sau numai rituale) doar ca pretext, artista recurge la forme cu un grad mai mare de abstractizare. Modelajul este mai spontan, contururile mai evanescente, sugerând un univers al primordialității. Intr-un fel, Elena Hariga ne propune o întoarcere în ancestralitate cu mijloacele unui limbaj plastic modern, sintetic și cu puternice accente expresive.
Sigur că toate aceste compoziții, nu prea multe, care domina expoziția Elenei Hariga, polarizează convingător atenția privitorului. Ele chiar plac, pentru ca au ceva din firescul confesionalului de familie, din căldura rugii de seară, în care misterul îmbracă odăjdiile ritualului domestic, chiar intim. Artista știe să compună asemenea ambianțe folosind materiale diverse, cu calități expresive apropiate intențiilor pe care le urmărește, de la gips patinat și teracotă sau pământ ars, la bronz sau lemn fasonat, toate inspirând moliciune catifelată și căldură, principii ale unei tactilități depline, ce caracterizează îndeobște sculptura Elenei Hariga.
Ceea ce ne impresionează la acest artist, aflat dacă nu ne înșelăm, la a șasea expoziție personală, este constanța stilistică. Variațiunile pe care și le-a îngăduit, în diferitele momente ale creației sale, dar mai ales acum, nu se abat radical de la conduita stilistica de fond și care este cea a sublimărilor succesive a modelului clasic și a celui grecesc în special, premise de la care au pornit câteva mari epoci creatoare din istoria universal a artelor.
Și în expoziția de la “Simeza” stăruie acest imbold estetic, pe care artista înțelege, însă, să-l nuanțeze, de această data, folosind în construcția formei elemente ale iconografiei proto-creștine și chiar bizantine. Un câștig în planul amplificării galeriei sale tipologice, dar menținând sau adaptând instrumentele stilistice la cerințelor noii viziuni plastice, care suporta mai greu sintaxa artei profane.
Oricum, lucrările Elenei Hariga au multa autonomie stilistică, calitățile modelajului și simțul proporțiilor în construirea formei vădind un profesionalism consolidat. Hariga este un sculptor al strigatului surdinizat și al solemnității simple. Creațiile sale nu așteaptă tensiunea dramatică a marilor agore publice, ci lumina învăluitoare a interioarelor domestice de lângă inima omului.