”WHO IS THE MASTER OF TIME?” – Luiza Barcan
(“Adevărul literar şi artistic,” /16 / 09 / 2006)
A question we have never asked, as the problem has not worried us. Anyhow, who is available for this kind of reflections? Only the artists are able to react, in a poetic manner, when confronted with the grave philosophical categories.
As the artists experience most acutely the idea of duration, they can elude the real world and plunge into the inner world, governed by other laws. They can detach themselves from the overwhelming concrete condition and “teleport” to the most subtle universes. They can even ignore time in certain periods. They can play with and at time. […] In her studio placed in Aurel Vlaicu Street, the delicate and discreet sculptress is isolated from a world which seems less friendly with artists, trying to find solutions in an art purified by the materiality of stone, wood or bronze. […] Elena Hariga belongs to the generation of fine artists trained in creation camps, genuine schools of art and life. She carved two monumental works in stone at Măgura Buzăului (in 1972 and 1977) and wooden sculptures at Arcuş, Lăzarea and Sighetu Marmaţiei. She participated in international camps in Austria, Latvia and Bulgaria. In 1973, at the Symposium of Sculpture from Dzintari (Latvia), she received the 2nd prize, and in 1993 she got the prize for sculpture from the Fine Artists’ Union of Romania.
The Time, her ninth solo exhibition opened recently at Simeza Gallery, expresses her last-year concerns. We perceive time as an implacable transition, as perpetual change, as destiny. For Elena Hariga, time is not a pretext for a detached play, freed from fears and anxieties, peopled with clock dials and other favourite characters: the triangle, the church outline, the eye, the fish, the angel. You feel like in a monastery cell, because white and light play the role of background for an uninterrupted prayer meditating upon a supersensitive world. Elena Hariga has in view two kinds of time: the profane time and the liturgical time.
The profane time is strait-jacketed in the clock dials and in the hour figures she uses obsessively in her drawings. The liturgical time is suggested in collages and in the objects whose structures contain fragments of church calendar.
We, the mortals, could be the masters of the profane time, while angels, God himself are the masters of the liturgical time. The drawings are made in the same breath; in the compositions we encounter emaciated and winged beings, church drafts, fish contours, watched, all of them, by the clear-sighted eye. We turn round in concentric circles, we change ourselves ceaselessly, but time remains the same. Is it a reality, or just the creation of the need to relate ourselves to any terrestrial duration?[…]
”CINE E STAPANUL TIMPULUI?” – Luiza Barcan
(“Adevărul literar şi artistic,” /16 / 09 / 2006)
O întrebare pe care nu ne-am pus-o niciodată. Fiindcă problema nu ne-a frământat. Şi, oricum, cine mai are disponibilitate pentru astfel de reflecţii? Artiştii sunt singurii capabili să reacţioneze poetic când se confruntă cu gravele categorii filosofice.
Pentru că resimt cel mai acut ideea de durată, artiştii se pot sustrage lumii reale şi cufunda în cea interioară, guvernată de alte legi. Se pot desprinde de concretul apăsător ca să se „teleporteze” în alte universuri. Pot să facă abstracţie de timp în anumite perioade. Se pot juca de-a ori cu timpul. […]
În atelierul de pe strada Aurel Vlaicu, discreta şi delicata sculptoriţă s-a izolat de o lume puţin prietenoasă cu artiştii, găsind soluţii în arta purificată de materialitatea pietrei, a lemnului ori a bronzului. […] Elena Hariga aparţine generaţiei de plasticieni modelaţi în taberele de creaţie, adevărate şcoli de artă şi de viaţă. A realizat două lucrări monumentale în piatră la Măgura Buzăului (în 1972 şi 1977) şi sculpturi în lemn la Arcuş, Lăzarea şi Sighetu Marmaţiei. A participat şi la tabere internaţionale, în Austria, Letonia şi Bulgaria. A obţinut premiul II la Simpozionul de Sculptură de la Dzintari (Letonia), în 1983, şi premiul pentru sculptură al Uniunii Artiştilor Plastici din România, în 1993.A noua personală, cea de la Galeria Simeza, îi exprimă preocupările din ultimii ani. Titlul expoziţiei este Timpul. Percepem timpul ca trecere implacabilă, ca schimbare necontenită, ca destin. Pentru Elena Hariga, timpul nu e pretext de joc detaşat, dezrobit de spaime sau angoase, populat de cercurile cadranelor de ceas şi de personajele ei favorite: triunghiul, silueta de biserică, ochiul, peştele, îngerul. Te simţi ca într-o chilie de mănăstire, pentru că albul şi lumina sunt luate tot timpul în calcul ca fundal al unei rugăciuni neîntrerupte ce meditează continuu asupra lumii suprasensibile. Cu două feluri de timp se joacă Elena Hariga: cu cel profan şi cu cel liturgic. Timpul profan e încorsetat în cadranele de ceas şi în cifrele orelor, notate obsesiv în desene. Timpul liturgic e sugerat prin colajele şi obiectele în a căror structură întră fragmente de calendar bisericesc. Stăpânii timpului profan suntem noi, muritorii; stăpânii timpului liturgic sunt îngerii, însuşi Dumnezeu. Desenele sunt făcute dintr-o suflare, în compoziţii se întâlnesc fiinţe emaciate şi înaripate, scheme de biserici, siluete de peşti, vegheate, toate, de ochiul atoatepătrunzător. Ne învârtim în cercuri concentrice, ne schimbăm necontenit, dar timpul rămâne acelaşi. Există oare cu adevărat sau e doar plăsmuirea nevoii de a ne raporta la durate terestre? […]