”DE FOARTE SUS, DIN POLUL PLUS” – Luiza Barcan
(“Contemporanul” / 23 / 06 / 2000)
Asistăm în ultima perioada la o puternică ofensivă a ,,experimentalismului” și ,,neoavangardei” în artele vizuale, foste plastice. Ea nu se manifestă doar prin înmulțirea festivalurilor de arta ,,alternativă” desfășurate în felurite zone istorice ale tarii, ceea ce de altfel e necesar, măcar pentru comparație, ci și prin amplificarea discursurilor teoretice al căror principal scop e scoaterea definitiva din scena a genurilor clasice. Fără a da în patima ghilimelelor, le folosesc doar pentru a sublinia cât de relative sunt toate noțiunile cu care se operează în textul supraadăugat acțiunii artistice propriu-zise. Ce-i drept, după cele mai multe dintre manifestările “alternative” din ultimii ani rămân doar niște texte încâlcite și pseudosavante ce exalta filosofia nimicului pus mai presus de orice forma de existenta palpabila, creată efectiv de artistul plastic, cum ar fi de pilda scuipatul unor bucăți de banana într-un vas de W. C, ca expresie a unei fronde fără cauză, față de sculptura în bronz a lui Mircea Enache, iertata-mi fie analogia.
În aceste condiții, artistul plastic, spre deosebire de cel vizual, mai ales dacă a trecut de o anumita vârsta și nu s-a dedat la ,,nou”, e complet timorat și exclus. Daca se încumetă să expună, se supune unui alt risc: să fie ignorat total de mediile cu influenta din lumea artistică, ceea ce e chiar mai râu pentru el decât sa fie contestat. Mai sunt încă artiști ,,demodați”, după părerea reprezentanților ,,noii” direcții, fiindcă stăpânesc științe care astăzi nu se mai cer: desenul, modelajul, cioplitul, turnarea bronzului. Arta lor nu se pierde în ambiguități numai bune de speculat în câte un text supradimensionat, înțesat cu neologisme pe neînțelesul tuturor.
Sculptorița Elena Hariga n-a mai expus de mult timp și s-a hotărât cu greu sa o facă, in iunie 2000. Expoziția ei a fost deschisa până zilele trecute la Galeria “Simeza”. După ce i-am văzut lucrările mi-am dat seama ca și-a făcut griji degeaba. Cu un sistem axiologic ordonat ca al ei, cu un asemenea echilibru interior pe care probabil doar iluminații îl au, nu e pândită de primejdia nici unei mode. Elena Hariga și-a definit drumul și direcția lui. Nu se pierde în hățișul interogațiilor fără răspuns. Lumea la care se raportează creația ei nu e lumea de aici, constrânsă de timp, marcată de zădărnicie și vanități efemere. E lumea ,,De foarte sus / Din polul opus / De unde glodul / Pământurilor n-a ajuns”. Iar lucrările ei sunt semne ale acestei lumi eterate, dezrobite de material, în care spiritul se afirmă cu smerenie. Elena Hariga creează personaje puternic spiritualizate, un univers populat cu Îngeri, Serafimi și Heruvimi a căror eliberare de materialitatea inutila se concretizează în limpezimi de cleștar. Desenul, predominant în expoziție, monocrom sau bicrom, se alcătuiește din linii drepte, simple, ferme, fără sinuozități inutile și fără concesii aduse purei plasticități. Artista folosește constant câteva simboluri creștine: Sfânta Treime (esențializată la triunghi), crucea, ochiul lui Dumnezeu, aripa îngerului, arcada, planul în cruce al bisericii care-i subordonează unele dintre compoziții. Mai mult, desenele ferm articulate și solide în austeritatea lor, suprapun aceste simboluri, astfel încât ele pot fi citite separat, dar și în unitatea lor indestructibilă.
Nu doar compozițiile bidimensionale, ci și lucrările de sculptură exploatează inteligent raportul dezvăluit / ascuns, sugerând emoția trăită de o artistă care are permanent conștiința Tainei și a tainicului. Sculptura reia motivul Treimii în lucrările executate din bronz palisat, dar și diverse viziuni asupra Răstignirii. Aceasta e mai curând sugerată în volume masive, contorsionate de o suferință mută ce mișcă materia dinăuntru în afară. Simultan, acestui motiv îi este adăugat cel al relicvei sfinte, ca mărturie a materialului smuls necurățeniei, cel asupra căruia timpul nu mai are nici un efect. Elena Hariga creează obiecte prețioase în ordinea spiritualității pe care ele o căuta, o arata și o ascund deopotrivă. Iar limpezimea de lacrima a mesajului artistic vine dintr-un echilibru și o clarificare interioara ce trimite arta sculptoriței în zona apolinicului. Un spirit profund religios, Elena Hariga abordează motive sacre în cheie moderna fără să altereze nici forma nici conținutul ce da viață și realitate obiectului artistic. Nu știu cât de remarcata a fost expoziția Elenei Hariga, dar un lucru e cert. Ea este unul dintre artiștii contemporani de care trebuie să se țină seama și de la care ar avea multe de învățat, mai ales cei care pretind ca fac arta sacra, ,,postmoderna”.