Author: admin

“Drawings for those who are not anymore” / 2018 / “Desene pentru cei ce nu mai sunt”

1975 – Apaczai Csere Janos / bust / bronze

”THE COBWEB OF TIME” – Corneliu Antim
(“Ziarul de duminică” / 22 / 09 / 2006)

Elena Hariga, a venerable name of our contemporary sculpture, is an occasional shy exhibitor in art galleries, as if she wanted to face oblivion, to lash indifference and ignorance which seem to overcome her as time passes and seclusion becomes her modus vivendi. Simeza Gallery has opened the autumn season with an exhibition of drawings, remarkable for its spiritual distinction and Socratic elegance of the graphic line. A suite of variations of the same theme: the immanent Time and the frailty of our earthly make-up.
A couple of years ago, at Simeza Gallery, Elena Hariga was spoiling the onlookers with another series of drawings, judged hieratic due to the mystical symbolism of her plastic visions, spiritualised like the saving gesture of a prayer.
The simple and austere tract of the line, reminding the cuts and the esoteric images on the walls of the Proto-Christian caves and catacombs, impressed with its significance and refined appearance of innocent play. From those universes governed by protective angelic beings, the artist takes over a couple of symbols for her plastic constructions dominated by sublimated ecclesiastic architectures and naïve graphic signs, meant to show a space and a clear spiritual message by sanctioning a long Christian tradition (cross, eye, wing, psalm or melurgic writing). In this cycle, the artist introduces symbols of Time: clock dials and hands, figures from 1 to 12 (and the exceptional 13, interpreted as fatidic number), sundials. […]
The obvious cultural sources are transposed into a terse plastic code released of any affectation or decorative artifice. Elena Hariga adds sporadically certain tints, accents of light whose role is to increase the sacredness of the achievement.
In spite of drawing’s extreme syncretism, the artist ignores the conventional effect of shape spatiality, which is proper to the professional sculptor’s vision and graphic techniques. To the end of a meticulous and long work, she elaborates a
universe characterized by the exceptional eloquence of the line, the shapes being born out of a hand’s gesture coordinated with poetic concentration.
Elena Hariga does not conceive Time in a metaphysical sense. She explores its material coordinates, the traces marking out an existential contents nourished by miraculous spiritual energies. From this melting point of inner forces and cultural determinations, the artist moulds her model of reflection and plastic poetics, succeeding to never slip into mystic swashbuckling or into iconographic mimicry. Her creative élan leads her towards much more difficult – not necessarily visionary! – and refined territories of visual expression, combed out by any intention to shock through image, by any shallow or frivolous rhetoric. The impression of candour play, of a naïve first-hand exercise undergoing a pedantic control – in fact, very modern –, is obvious.
Elena Hariga’s Time embodies metaphorically a pious and solitary sensibility whose aim is to perpetuate her credo, crucified in its own helplessness.

”PAIENJENISUL TIMPULUI” – Corneliu Antim
(“Ziarul de duminică” / 22 / 09 / 2006)

Cu o relativă periodicitate, Elena Hariga, nume venerabil al sculpturii noastre contemporane, revine cu sfială în sălile de expoziţie, parcă pentru a înfrunta uitarea, pentru a biciui apele nepăsării şi ale ignoranţei, ce par să o năpădească pe măsură ce anii şi însingurarea i se adâncesc în trup. Galeria Simeza şi-a deschis stagiunea de toamnă cu o expoziţie de desene, admirabilă prin distincţia spirituală şi eleganţa socratică a grafismelor. O suită de variaţiuni pe aceeaşi temă: Timpul imanent şi fragilitatea plămadei noastre pământene.
Acum câţiva ani, la Galeria Simeza, Elena Hariga îşi răsfăţa privitorii cu altă serie de desene, hieratică prin simbolismul mistic al viziunilor plastice, spiritualizate precum gestul mântuitor al unei rugăciuni.
Ductul simplu şi auster al liniei, amintind de inciziile şi imaginile ezoterice de pe pereţii grotelor şi catacombelor protocreştine, impresiona prin încărcătura semnificativă şi prin rafinata aparenţă de joc inocent. Din acele universuri guvernate de protectoare făpturi angelice, artista preia câteva simboluri în construcţii plastice dominate de sublimate arhitecturi ecleziale şi o sumară recuzită de semne grafice notate în manieră naivă, menite să indice un spaţiu şi un mesaj spiritual lizibil prin consacrarea unei îndelungate tradiţii creştine (crucea, ochiul, aripa, scrierea plastică ori melurgică). Elena Hariga introduce în acest ciclu simboluri ale Timpului: cadrane şi indecşi de ceasornic, succedanee cifrice de la 1 la 12 (cu excepţia numărului 13, considerat fatidic), ceasuri solare. […]
Sursele culturale, vizibile, sunt transpuse într-un cod plastic lapidar, despovărat de orice preţiozitate sau artificiu decorativ. Sporadic, artista intervine cu tente de culoare, accente de lumină ce sporesc sacralitatea construcţiei.
În ciuda sintetismului extrem al desenului, plasticiana nu urmăreşte convenţionalul efect de spaţialitate a formei, comun viziunii şi tehnicilor grafice ale sculptorului de profesie.
La capătul unui migălos şi îndelungat travaliu, Elena Hariga elaborează un univers marcat de elocinţa excepţională a liniei, în care formele se nasc din gestul mâinii şi din concentrarea poetică a imaginaţiei.
Timpul nu este perceput metafizic. Artista îi explorează coordonatele materiale, urmele ce jalonează un cuprins existenţial nutrit de miraculoase energii spirituale. Din acest creuzet de forţe lăuntrice şi determinări culturale, Elena Hariga îşi plămădeşte modelul de reflecţie şi de poetică plastică, reuşind să nu cadă în bravadă mistică sau în mimetism iconografic. Suflul creator o îndreaptă spre teritoriile mult mai dificile şi mai rafinate ale unei expresii vizuale – nu neapărat vizionare! – epurate de orice epatare imagistică, de orice retorism facil ori frivol. Impresia de joc al candorii, de exerciţiu „la prima mână” cu tentă naivistă pedant controlată – foarte modern, în fond – este pregnantă.
„Timpul” Elenei Hariga este întruchiparea metaforică a unei sensibilităţi pioase şi solitare, menită să-i perpetueze crezul crucificat în propria neputinţă.

”INTIMA SOLEMNITATE” –  Corneliu Antim (”Luceafărul” / 26 / 05 / 1993)

Pentru Elena Hariga, de foarte multa vreme sculptura ce-o practică este o prelungire în contemporaneitate a descoperirilor helenismului. Personajele sale au ceva din atitudinea hieratică a vestalelor sau din solemnitatea olimpiană a lui Nike Apteros. Aproape fără excepție, între accesoriile vestimentare ale făpturilor imaginate de artistă nelipsit este peplum-ul. Mișcarea însăși este drapată în acest prețios și bogat acoperământ, faldatura sporind plasticitatea formelor, deși ochiului îi sunt ascunse detaliile expresive.
În recenta expoziție personală de la Galeria ”Simeza” artista cutează ceva mai mult. Ea construiește ambianțe sculpturale în care plantează cu un remarcabil simț al stenografierii forme surprinse în posturi rituale. Un amestec ciudat de arhaitate miceniană și ascetism monastic sugerează aceste compoziții ale Elenei Hariga.
Sculptura ei nu se mai rezumă doar la elocința aproape austeră a seriilor de reprezentări bine individualizate, dar cumva impersonale, extrase dintr-un depozit tipologic îmbibat de miresme egeene. Artista se înregimentează, cu toate instrumentele și iscusința ei, în fluxul tendințelor en vogue la noi – reconstituirea imaginii sacrului sau, după caz, acolo unde legile lui nu sunt stăpânite cum trebuie, proiecția lui pe un fundal imaginar, dar pe cât posibil și credibil!
În ceea ce o privește pe Elena Hariga, cele câteva simboluri cu care configurează un astfel de teritoriu al sacrului vin dintr-o zona a poeticii intuitive. Pentru a-si consolida sau, mai exact, a-și motiva în plan stilistic aceste viziuni, ce folosesc datele tradiției religioase (sau numai rituale) doar ca pretext, artista recurge la forme cu un grad mai mare de abstractizare. Modelajul este mai spontan, contururile mai evanescente, sugerând un univers al primordialității. Intr-un fel, Elena Hariga ne propune o întoarcere în ancestralitate cu mijloacele unui limbaj plastic modern, sintetic și cu puternice accente expresive.
Sigur că toate aceste compoziții, nu prea multe, care domina expoziția Elenei Hariga, polarizează convingător atenția privitorului. Ele chiar plac, pentru ca au ceva din firescul confesionalului de familie, din căldura rugii de seară, în care misterul îmbracă odăjdiile ritualului domestic, chiar intim. Artista știe să compună asemenea ambianțe folosind materiale diverse, cu calități expresive apropiate intențiilor pe care le urmărește, de la gips patinat și teracotă sau pământ ars, la bronz sau lemn fasonat, toate inspirând moliciune catifelată și căldură, principii ale unei tactilități depline, ce caracterizează îndeobște sculptura Elenei Hariga.
Ceea ce ne impresionează la acest artist, aflat dacă nu ne înșelăm, la a șasea expoziție personală, este constanța stilistică. Variațiunile pe care și le-a îngăduit, în diferitele momente ale creației sale, dar mai ales acum, nu se abat radical de la conduita stilistica de fond și care este cea a sublimărilor succesive a modelului clasic și a celui grecesc în special, premise de la care au pornit câteva mari epoci creatoare din istoria universal a artelor.
Și în expoziția de la “Simeza” stăruie acest imbold estetic, pe care artista înțelege, însă, să-l nuanțeze, de această data, folosind în construcția formei elemente ale iconografiei proto-creștine și chiar bizantine. Un câștig în planul amplificării galeriei sale tipologice, dar menținând sau adaptând instrumentele stilistice la cerințelor noii viziuni plastice, care suporta mai greu sintaxa artei profane.
Oricum, lucrările Elenei Hariga au multa autonomie stilistică, calitățile modelajului și simțul proporțiilor în construirea formei vădind un profesionalism consolidat. Hariga este un sculptor al strigatului surdinizat și al solemnității simple. Creațiile sale nu așteaptă tensiunea dramatică a marilor agore publice, ci lumina învăluitoare a interioarelor domestice de lângă inima omului.

”WHO IS THE MASTER OF TIME?” – Luiza Barcan
(“Adevărul literar şi artistic,” /16 / 09 / 2006)

A question we have never asked, as the problem has not worried us. Anyhow, who is available for this kind of reflections? Only the artists are able to react, in a poetic manner, when confronted with the grave philosophical categories.
As the artists experience most acutely the idea of duration, they can elude the real world and plunge into the inner world, governed by other laws. They can detach themselves from the overwhelming concrete condition and “teleport” to the most subtle universes. They can even ignore time in certain periods. They can play with and at time. […] In her studio placed in Aurel Vlaicu Street, the delicate and discreet sculptress is isolated from a world which seems less friendly with artists, trying to find solutions in an art purified by the materiality of stone, wood or bronze. […] Elena Hariga belongs to the generation of fine artists trained in creation camps, genuine schools of art and life. She carved two monumental works in stone at Măgura Buzăului (in 1972 and 1977) and wooden sculptures at Arcuş, Lăzarea and Sighetu Marmaţiei. She participated in international camps in Austria, Latvia and Bulgaria. In 1973, at the Symposium of Sculpture from Dzintari (Latvia), she received the 2nd prize, and in 1993 she got the prize for sculpture from the Fine Artists’ Union of Romania.
The Time, her ninth solo exhibition opened recently at Simeza Gallery, expresses her last-year concerns. We perceive time as an implacable transition, as perpetual change, as destiny. For Elena Hariga, time is not a pretext for a detached play, freed from fears and anxieties, peopled with clock dials and other favourite characters: the triangle, the church outline, the eye, the fish, the angel. You feel like in a monastery cell, because white and light play the role of background for an uninterrupted prayer meditating upon a supersensitive world. Elena Hariga has in view two kinds of time: the profane time and the liturgical time.
The profane time is strait-jacketed in the clock dials and in the hour figures she uses obsessively in her drawings. The liturgical time is suggested in collages and in the objects whose structures contain fragments of church calendar.
We, the mortals, could be the masters of the profane time, while angels, God himself are the masters of the liturgical time. The drawings are made in the same breath; in the compositions we encounter emaciated and winged beings, church drafts, fish contours, watched, all of them, by the clear-sighted eye. We turn round in concentric circles, we change ourselves ceaselessly, but time remains the same. Is it a reality, or just the creation of the need to relate ourselves to any terrestrial duration?[…]

”CINE E STAPANUL TIMPULUI?” – Luiza Barcan
(“Adevărul literar şi artistic,” /16 / 09 / 2006)

O întrebare pe care nu ne-am pus-o niciodată. Fiindcă problema nu ne-a frământat. Şi, oricum, cine mai are disponibilitate pentru astfel de reflecţii? Artiştii sunt singurii capabili să reacţioneze poetic când se confruntă cu gravele categorii filosofice.
Pentru că resimt cel mai acut ideea de durată, artiştii se pot sustrage lumii reale şi cufunda în cea interioară, guvernată de alte legi. Se pot desprinde de concretul apăsător ca să se „teleporteze” în alte universuri. Pot să facă abstracţie de timp în anumite perioade. Se pot juca de-a ori cu timpul. […]
În atelierul de pe strada Aurel Vlaicu, discreta şi delicata sculptoriţă s-a izolat de o lume puţin prietenoasă cu artiştii, găsind soluţii în arta purificată de materialitatea pietrei, a lemnului ori a bronzului. […] Elena Hariga aparţine generaţiei de plasticieni modelaţi în taberele de creaţie, adevărate şcoli de artă şi de viaţă. A realizat două lucrări monumentale în piatră la Măgura Buzăului (în 1972 şi 1977) şi sculpturi în lemn la Arcuş, Lăzarea şi Sighetu Marmaţiei. A participat şi la tabere internaţionale, în Austria, Letonia şi Bulgaria. A obţinut premiul II la Simpozionul de Sculptură de la Dzintari (Letonia), în 1983, şi premiul pentru sculptură al Uniunii Artiştilor Plastici din România, în 1993.A noua personală, cea de la Galeria Simeza, îi exprimă preocupările din ultimii ani. Titlul expoziţiei este Timpul. Percepem timpul ca trecere implacabilă, ca schimbare necontenită, ca destin. Pentru Elena Hariga, timpul nu e pretext de joc detaşat, dezrobit de spaime sau angoase, populat de cercurile cadranelor de ceas şi de personajele ei favorite: triunghiul, silueta de biserică, ochiul, peştele, îngerul. Te simţi ca într-o chilie de mănăstire, pentru că albul şi lumina sunt luate tot timpul în calcul ca fundal al unei rugăciuni neîntrerupte ce meditează continuu asupra lumii suprasensibile. Cu două feluri de timp se joacă Elena Hariga: cu cel profan şi cu cel liturgic. Timpul profan e încorsetat în cadranele de ceas şi în cifrele orelor, notate obsesiv în desene. Timpul liturgic e sugerat prin colajele şi obiectele în a căror structură întră fragmente de calendar bisericesc. Stăpânii timpului profan suntem noi, muritorii; stăpânii timpului liturgic sunt îngerii, însuşi Dumnezeu. Desenele sunt făcute dintr-o suflare, în compoziţii se întâlnesc fiinţe emaciate şi înaripate, scheme de biserici, siluete de peşti, vegheate, toate, de ochiul atoatepătrunzător. Ne învârtim în cercuri concentrice, ne schimbăm necontenit, dar timpul rămâne acelaşi. Există oare cu adevărat sau e doar plăsmuirea nevoii de a ne raporta la durate terestre? […]

”DE FOARTE SUS,  DIN POLUL PLUS” – Luiza Barcan
(“Contemporanul” / 23 / 06 / 2000)

Asistăm în ultima perioada la o puternică ofensivă a ,,experimentalismului” și ,,neoavangardei” în artele vizuale, foste plastice. Ea nu se manifestă doar prin înmulțirea festivalurilor de arta ,,alternativă” desfășurate în felurite zone istorice ale tarii, ceea ce de altfel e necesar, măcar pentru comparație, ci și prin amplificarea discursurilor teoretice al căror principal scop e scoaterea definitiva din scena a genurilor clasice. Fără a da în patima ghilimelelor, le folosesc doar pentru a sublinia cât de relative sunt toate noțiunile cu care se operează în textul supraadăugat acțiunii artistice propriu-zise. Ce-i drept, după cele mai multe dintre manifestările “alternative” din ultimii ani rămân doar niște texte încâlcite și pseudosavante ce exalta filosofia nimicului pus mai presus de orice forma de existenta palpabila, creată efectiv de artistul plastic, cum ar fi de pilda scuipatul unor bucăți de banana într-un vas de W. C, ca expresie a unei fronde fără cauză, față de sculptura în bronz a lui Mircea Enache, iertata-mi fie analogia.
În aceste condiții, artistul plastic, spre deosebire de cel vizual, mai ales dacă a trecut de o anumita vârsta și nu s-a dedat la ,,nou”, e complet timorat și exclus. Daca se încumetă să expună, se supune unui alt risc: să fie ignorat total de mediile cu influenta din lumea artistică, ceea ce e chiar mai râu pentru el decât sa fie contestat. Mai sunt încă artiști ,,demodați”, după părerea reprezentanților ,,noii” direcții, fiindcă stăpânesc științe care astăzi nu se mai cer: desenul, modelajul, cioplitul, turnarea bronzului. Arta lor nu se pierde în ambiguități numai bune de speculat în câte un text supradimensionat, înțesat cu neologisme pe neînțelesul tuturor.
Sculptorița Elena Hariga n-a mai expus de mult timp și s-a hotărât cu greu sa o facă, in iunie 2000. Expoziția ei a fost deschisa până zilele trecute la Galeria “Simeza”. După ce i-am văzut lucrările mi-am dat seama ca și-a făcut griji degeaba. Cu un sistem axiologic ordonat ca al ei, cu un asemenea echilibru interior pe care probabil doar iluminații îl au, nu e pândită de primejdia nici unei mode. Elena Hariga și-a definit drumul și direcția lui. Nu se pierde în hățișul interogațiilor fără răspuns. Lumea la care se raportează creația ei nu e lumea de aici, constrânsă de timp, marcată de zădărnicie și vanități efemere. E lumea ,,De foarte sus / Din polul opus / De unde glodul / Pământurilor n-a ajuns”. Iar lucrările ei sunt semne ale acestei lumi eterate, dezrobite de material, în care spiritul se afirmă cu smerenie. Elena Hariga creează personaje puternic spiritualizate, un univers populat cu Îngeri, Serafimi și Heruvimi a căror eliberare de materialitatea inutila se concretizează în limpezimi de cleștar. Desenul, predominant în expoziție, monocrom sau bicrom, se alcătuiește din linii drepte, simple, ferme, fără sinuozități inutile și fără concesii aduse purei plasticități. Artista folosește constant câteva simboluri creștine: Sfânta Treime (esențializată la triunghi), crucea, ochiul lui Dumnezeu, aripa îngerului, arcada, planul în cruce al bisericii care-i subordonează unele dintre compoziții. Mai mult, desenele ferm articulate și solide în austeritatea lor, suprapun aceste simboluri, astfel încât ele pot fi citite separat, dar și în unitatea lor indestructibilă.
Nu doar compozițiile bidimensionale, ci și lucrările de sculptură exploatează inteligent raportul dezvăluit / ascuns, sugerând emoția trăită de o artistă care are permanent conștiința Tainei și a tainicului. Sculptura reia motivul Treimii în lucrările executate din bronz palisat, dar și diverse viziuni asupra Răstignirii. Aceasta e mai curând sugerată în volume masive, contorsionate de o suferință mută ce mișcă materia dinăuntru în afară. Simultan, acestui motiv îi este adăugat cel al relicvei sfinte, ca mărturie a materialului smuls necurățeniei, cel asupra căruia timpul nu mai are nici un efect. Elena Hariga creează obiecte prețioase în ordinea spiritualității pe care ele o căuta, o arata și o ascund deopotrivă. Iar limpezimea de lacrima a mesajului artistic vine dintr-un echilibru și o clarificare interioara ce trimite arta sculptoriței în zona apolinicului. Un spirit profund religios, Elena Hariga abordează motive sacre în cheie moderna fără să altereze nici forma nici conținutul ce da viață și realitate obiectului artistic. Nu știu cât de remarcata a fost expoziția Elenei Hariga, dar un lucru e cert. Ea este unul dintre artiștii contemporani de care trebuie să se țină seama și de la care ar avea multe de învățat, mai ales cei care pretind ca fac arta sacra, ,,postmoderna”.

MIHAI DRISCU (Catalogue of the 1983 Solo Exhibition)

The domain of the “small plastic art” Elena Hariga practises now is firstly characterized by dimensional autonomy. In other words, this type of sculpture cannot be included in the category of reduction, of the intermediary stage, of the clay model corresponding to something imagined at another scale. Of an implicit monumentality, these cycles suppose a profound meditation upon the theme of flight, nourished mainly by assiduously frequenting Lucian Blaga’s poetry. Undoubtedly, the freedom of expression and, simultaneously, the very subtle dosing of some references to artist’s former works make them surpass the condition of a plain plastic comment, the persistence of the reading impression being just the first imagistic impulse.
Most of Elena Hariga’s sculptures are genuine “metaphors of ascent,” rousing interest by their particularizing accent, that is, by their insistence on what Gaston Bachelard used to call pteropsychology, the imaginary revelation of the relationship wing-raising-arrow-purity-light included.
Let’s not forget: in archetypology, the wing, as ascensional device, is considered the flying capacity attribute, a symbolic means of rational purification; any raising is isomorphous to purification.
In Elena Hariga’s sculpture, bodies’ postural elan supposes different degrees of the antithetic register – barely, a “fall fulguration.” When adequating technique to purpose, we find the efficiency of the impressionistic modelling – the sentences proclaimed by the first representatives of the direction, “we are but the jokes of light,” “let’s forget the matter,” etc., had cosequences on artist’s praxis. The richness of the tactile properties, of the vibratile surfaces in contact with light, with condensations and contour settlement on all “faces” of the work, with fine adjustments and abstract “compressions” (similidrapes), is accompanied by an energetic “mutilation” of the figures brought to the stage of vestige (Apterous Victories, for exemple). The practice of “doublets” in terracotta and bronze, the same as negative, but different as expressive nuance in positive, proves a persevering research of the materials’ qualities.
We can state that artist’s imaginary experience has created the most adequate alloy between the orientated reading – Elena Hariga does not “find” accidentally, she “looks for” what she is interested in the universe of Lucian Blaga’s poetry – and Gilbert Durand’s generalizing poetic explanation: “… raising the dreams of rapidity, of ubiquity and of flight in front of time’s consuming speed.”

MIHAI DRISCU (catalogul expozitiei personale – 1983)

Domeniul ,,plasticii mici” practicate de Elena Hariga este caracterizat, in primul rand, de autonomia dimensionala. Cu alte cuvinte, acest tip de sculptura nu poate fi inclus in categoria reductiei, a stadiului intermediar, a machetei pentru ceva gandit la alta scara. De o monumentalitate continuta, implicita, ciclurile prezentate incorporeaza o indelunga meditatie asupra temei zborului, nutrita, in principal, de asidua frecventare a poeziei lui Blaga. Fara indoiala, prin libertatea de expresie 5i, simultan, prin foarte subtila dozare de referinte la operele trecutului, ele depasesc conditia simplului comentariu plastic, persistenta impresiei de lectura functionand doar ca prim declarator imagistic. Adevarate ,,metafore ale ascensiunii”, cele mai multe dintre sculpturile Elenei Hariga intereseaza prin accentul lor particularizator, adica prin insistenta asupra a ceea ce Gaston Bachelard numea pteropsihologie, cu deschiderea corespunzatoare, in imaginar, a legaturii aripa-inaltare-sageata-puritate-lumina.
Sa nu uitam: aripa, unealta ascensionala, atributul capacitatii de a zbura, este considerata in arhetipologie un mijloc de purificare rationala; orice inaltare este izomorfa unei purificari.
In sculptura Elenei Hariga, elanul postural al trupurilor presupune diferite grade ale registrului antitetic si, la limita, fulgeratia caderii. In planul adecvarii tehnicii la scop, constatam eficacitatea modelajului impresionist — cele proclamate de primii reprezentanti ai directiei ,,noi nu suntem decat glume ale luminii”, ,,sa facem uitata materia” etc. nu au ramas fara consecinte in practica artistica a autoarei. Bogatia proprietatilor tactile, a suprafetelor vibratile in contact cu lumina, cu precizari de contururi si condensari pe toate ,,fetele” lucrarilor, cu ajustari de finete si abstracte ,,compresii” (similidrapaje), este insotita de energice ,,mutilari” ale figurilor aduse la stadiul de vestigiu (Victoriile aptere, de exemplu). Practicarea ,,dublurilor” in teracota si bronz, aceleasi ca negativ, dar diferite ca nuanta expresiva in pozitiv, dovedeste o cercetare staruitoare a calitatilor materialelor. Putem afirma ca in experienta imaginara a artistei s-a produs aliajul eel mai potrivit intre lectura orientata – intelegem ca Elena Hariga nu ,,gaseste” intamplator, ci ,,cauta” ce o intereseaza in universul poeziei blagiene – si explicatia generalizatoare, de tonalitate poetica a lui Gilbert Durand: „… inaltand visele rapiditatii, ubicuitatii si zborului in calea fugii mistuitoare a timpului”.

DAN GRIGORESCU – ”Romania Libera” / 28 / 11 / 1983 (expoziție ”Simeza” 1983)

O adevărata revelație e sculptorița Elena Hariga. Artista e, înainte de toate, o excelentă cunoscătoare a exigențelor meșteșugului: modelajul ei e energic, suplu, expresiv, evocând o lume complexă a semnificațiilor formei. În aceeași măsură, însă, ea stăpânește și tehnica tăierii directe, știința organizării volumelor rămânând principala calitate a sculpturii ei. Monumentale prin savanta cumpănire a proporțiilor, lucrările ei par a descinde din străvechiul statuar greco-roman, așezându-se implicit, sub semnul suveran al rațiunii. Aspirând spre înalt, ca intr-un zbor, sau apropiate de pământ, sculpturile Elenei Hariga au o energie și un dinamism pe care ea le orientează spre incorporarea unor sensuri metaforice. Așa se explica de altminteri, adecvarea acestor lucrări, de reală prețiozitate tactilă, la sugerarea universului complex al poeziei lui Blaga. Expoziția de la ”Simeza” dă măsura unor însușiri artistice care ne obligă să urmărim cu luare aminte evoluția acestei personalități conturate cu claritate.

ON TIME – Elena Hariga / 2008
“The moment is worth ten thousand years,” says a Chinese Buddhist.
Nothing is more relative than Time, nothing is less real than Time and, on the other hand, more present in our life.
We are Time and, indulging ourselves in the illusion of mastering Time, -we divide it rigorously in increasing doses: moment, minute, hour, day, seasons, ages, centuries. To measure so precisely something that does not exist, to be restricted within the limit of a clock’s dial wherefrom to long for eternity…
Only the saints had succeeded to surpass the limit of clock’s dial and go out of Time in search for God. They had succeeded and left a red cross in the calendar.
Angels come from eternity, they link eternity to our world, a world observing the rhythm of clock’s ticking. But the clock turned dumb after this sonorous attribute was done away by technique, and Time has since passed into an anxious silence. Angels make us step over the dial of Time. When we become aware of angels presence, the moment is unique, it has nothing to do with Time.
I drew angels. Hung now and then to their hem, I tried to disturb the figures from the clocks dial, to change their place, to steal clock’s hands, to make them move other way round. Certainly, it was a feeble mutiny.
I cut up calendar pieces: a wall calendar seems to concentrate, in red and black, the fight between the profane Time and the sacred Time, each red cross scoring a sign of victory. A calendar missing the saints’ days put down in red is frightful; the same is a calendar filled up with the red crosses of saints’ days.
It is the moment when the angel from Revelation will say: “… there should be Time no longer.”
A calendar inspired the cycle On Time, the series of drawings I shall still work at for a certain period.

DESPRE TIMP – Elena Hariga  / 2008
„ Clipa face cat zece mil de ani”, spune un budist chinez.
Nimic nu este mai relativ decat Timpul, nimic nu este mai putin real decat Timpul si, totodata, mai prezent in existenta noastra.
Suntem Timp si, iluzionati ca il stapanim, il impartim riguros in doze crescatoare: clipa, minut, ora, zi, anotimpuri, varste, veacuri. Sa masori atat de precis ceva care nu exista, sa fii izolat in limita unui cadran de ceas, de unde sa tanjesti la veșnicie…
Doar sfintii au reusit sa depaseasca limita cadranului de ceas, iesind din Timp in cautarea lui Dumnezeu. Au reusit si au lasat in calendar o cruce rosie.
Ingerii vin din vesnicie si fac legatura cu lumea noastra, ritmata dupa tic-tacul ceasului. Azi ceasul a amutit, tehnica eliminand acest atribut sonor, iar Timpul se scurge intr-o nelinistitoare liniste. Cand ingerul isi face simtita prezenta, clipa devine unica, nu are de-a face cu Timpul.
Am desenat ingeri. Atarnata cand si cind de poala lor, am incercat sa ravasesc cifrele de pe cadranul ceasului, sa le mut din locul lor bine stabilit, sa fur limbile ceasului, sa le fac sa se roteasca in sens invers. O slaba razvratire, desigur.
Am decupat bucati din calendare, calendarul de perete parandu-mi a concentra, in rosu si negru, lupta dintre Timpul profan si Timpul sacru. Calendarul de perete este harta unei batalii impotriva Timpului, fiecare cruce rosie fiind un semn de victorie. Un calendar fara zilele in rosu ale sfmtilor ar fi inspaimantator. La fel, un calendar acoperit total de crucile rosii ale zilelor sfintilor.
Atunci ingerul Apocalipsei va spune in sfarsit ca ,,Timp nu va mai fi”.
Un calendar mi-a inspirat ciclul de desene Despre Timp, la care voi mai lucra, sper, o buna bucata de timp.